În oraşul Oradea au existat preocupări şi tradiţii vechi în ceea ce priveşte prevenirea şi stingerea incendiilor, datorită faptului că , în trecut, populaţia a fost confruntată destul de frecvent cu flăcările pustiitoare care, câteodată au avut proporţii uriaşe. De-a lungul timpului au căzut pradă focului multe case şi gospodării ale locuitorilor, valori edilitare şi cultural artistice deosebite, cauzând însemnate pagube materiale şi spirituale acestui oraş. Evenimentele marcante care au rămas de-a lungul timpului în memoria cetăţenilor oraşului sunt marile pierderi suferite cu ocazia invaziei tătare din 1241, când întreg oraşul a fost incendiat şi au ars toate documentele vremii, cu excepţia unui singur privilegiu din anul 1208, devastarea şi incendierea oraşului în anul 1474 de către turci, asediul cetăţii de către răsculaţii conduşi de Gheorghe Doja în anul 1514, ocuparea oraşului de către turci în vara anului 1660. Locuitorii oraşului au avut de luptat cu focul şi în perioadele de linişte, deoarece marea majoritate a construcţiilor erau din lemn sau foloseau material lemnos, alături de alte materiale de construcţie inflamabile, ceea ce favoriza izbucnirea şi extinderea focului. Desele incendii au fost determinate şi de creşterea densităţi populaţiei. În anul 1900 în Oradea mai existau un număr de 2361 de case acoperite cu şindrilă, trestie sau paie, numărul acestora fiind în continuă descreştere odată cu urbanizarea.
În actele vremii este consemnat un mare incendiu izbucnit în anul 1726, când numărul familiilor sinistrate a ajuns la 30, doi ani mai târziu consemnându-se un alt incendiu de proporţii care a cuprins în flăcări 25 de case şi gospodării anexe.
Desele incendii, care produceau distrugeri mari locuitorilor oraşului, au impus organizarea activităţii de prevenire şi combatere a focului, stabilindu-se măsuri corespunzătoare pentru lichidarea surselor de incendii şi limitării efectelor lor.
Primele măsuri de acest gen au fost luate de administraţia oraşului în anul 1758. Dispoziţiile date în acest an de primarul Gheorghe Constantin au creat cadrul juridic prin care în oraşul Oradea a fost introdus sistemul formaţiunilor de pompieri „prin obligativitate”. Printre altele, s-a ordonat ca pe fiecare stradă să fie alese 20 de persoane care să aibă obligaţia de a se deplasa, de îndată, la locul incendiului cu găleţi sau securi şi să participe la stingerea focului. De asemenea, au fost numiţi şi câte doi bărbaţi pe fiecare stradă, care au avut datoria să dea alarma în caz de incendiu.
În anul 1774, printr-un proiect elaborat de Comisia pentru prevenirea, stingerea şi înlăturarea urmărilor incendiilor, au fost luate o serie de măsuri pe linia apărării contra focului pe întregul cuprins al comitatului Bihor şi a fost înfiinţată Casieria incendiilor (Casa incendiaria). Totodată, prin instrucţiunile emise la data de 17 octombrie a aceluiaşi an de către vicecomitele comitatului Bihor, au fost date îndrumări privind folosirea şi întreţinerea pompelor de incendiu de care dispuneau localităţile din comitat la acea dată.
În anul 1775, oraşul Oradea a fost împărţit, din punct de vedere al intervenţiei la stingerea incendiilor, printr-o hotărâre a primăriei, în patru sectoare şi au fost numiţi în fiecare sector câte un inspector de incendiu, mai mulţi paznici pe timp de intervenţie, mânuitori de sacale, meşteri dulgheri cu topoare, zidari cu ciocane şi câţiva locuitori care aveau obligaţia să ia parte la stingerea incendiilor cu scări, găleţi, căngi. Toţi aceştia constituiau un corp de intervenţie în caz de incendiu. Hotărârea mai prevedea însă obligaţia generală a tuturor locuitorilor de a lua parte la stingerea focului cu vase pline cu apă. La fiecare gospodărie trebuia să existe şi câte o scară lungă, care să ajungă până la acoperişul casei. De la toţi locuitorii oraşului se percepea o taxă anuală ce se încasa de către inspectorii de sectoare şi se depunea la „Casa incendiaria”, având ca scop administrarea separată a unui fond creat în scopul prevenirii şi stingerii incendiilor.
A existat preocupare şi pentru dotarea corespunzătoare a oraşului cu unelte şi materiale necesare stingerii focului. Asemenea demersuri au fost făcute atât pentru aşezările urbane, cât şi pentru cele rurale. Din rapoartele anuale ce se întocmeau pe plăşi, rezultă felul şi calitatea uneltelor pompiereşti care existau în fiecare unitate.
Administraţia oraşului Oradea dispunea în anul 1776 de o saca pe roţi, 4 sacale manuale, 9 scări, 14 găleţi din piele, 6 căngi, 5 cazmale şi 16 topoare.
Iniţial, organizarea intervenţiei în caz de incendiu s-a bazat, de regulă, pe acţiunile meseriaşilor breslaşi, fiecare având obligaţia să participe la localizarea şi stingerea focului cu unelte specifice meseriei şi alături de ei, participarea tuturor locuitorilor.
Primele dispoziţii, acer au fost date pentru întregul teritoriu al Transilvaniei, au fost stipulate în Regulamentul de prevenirea şi combaterea incendiilor din anul 1788, emis de împăratul Iosif al II-lea pentru tot Imperiul Habsburgic. Aici se stabilea că orice bărbat apt este obligat să participe la stingerea incendiilor. Printre altele, se prevedea că în satele şi pe moşiile mai mari, locuitorii să aibă sarcini bine stabilite, în sensul că unii să se ocupe de căratul apei iar alţii cu demolarea construcţiilor incendiate sau a celor din jur, pentru a se preveni extinderea focului. Locuitorii trebuiau instruiţi anual pe linia de pază contra incendiilor. Se mai dădeau şi recomandări şi sfaturi pentru modul de confecţionare a pompelor de incendii, care să fie din metal şi să fie transportabile pe roţi, iar pentru căratul apei să se confecţioneze găleţi din piele etc.
La începutul secolului XIX, serviciul de stingere a incendiilor rămânea tot în sarcina locuitorilor, sub supravegherea corpului de intervenţie organizat pe sectoarele oraşului. Într-un Statut elaborat în anul 1801 de autorităţile comitatului, au fost subliniate obligaţiile ce reveneau locuitorilor pe linia prevenirii şi combaterii incendiilor. Spre a putea fi luat la cunoştinţă de către toţi locuitorii comitatului, s-a dispus multiplicarea acestui Statut şi afişarea lui în locuri vizibile.
Statutul interzicea să se umble cu luleaua aprinsă în curţi sau pe uliţe, fumatul fiind permis numai în încăperi. Pentru contravenienţi s-au stabilit pedepse în bani. Fumatul în locurile interzise, pe timp de vânt, atrăgea sancţiuni chiar de la prima abatere. A fost introdus şi controlul periodic al atelierelor şi localurilor publice unde se folosea focul. În anul 1802, cu ocazia alegerii organelor de conducere ale oraşului s-a instituit şi funcţia de inspector de incendiu, fiind ales pe acest post cetăţeanul Moloţ Ştefan.
Dispoziţiile acestui Statut, deşi au fost date în termeni categorici, nu au fost aplicate cu toată fermitatea, ceea ce a impus să fie subliniate din nou obligaţiile comunităţilor pe linia pazei contra incendiilor. Astfel, într-un alt regulament, dat în anul 1817 a fost subliniată obligativitatea respectării prevederilor legate de prevenirea şi combaterea incendiilor şi au fost prevăzute, din nou, sancţiunile băneşti pentru contravenienţi. Printre altele au fost impuse restricţii în ceea ce priveşte felul materialelor care se pot folosi la construcţii. În vederea împiedicării extinderii focului, în regulament se prevedea obligativitatea plantării de arbori în jurul clădirilor şi pe marginea străzilor, în faţa caselor. Tot în scop preventiv, se interzicea folosirea lumânărilor în afara încăperilor de locuit.
Printre prevederile regulamentului se mai stipula că în privinţa dotării oraşului cu instrumente şi materiale necesare stingerii focului, fiecare gospodărie să deţină câte o rogojină, un ciubăr plin cu apă şi găleţi, iar la nivelul administraţiei locale să fie dotate cele patru sectoare ale oraşului cu câte patru căruţe de transportat butoaie pline cu apă, două scări, două căngi şi şase găleţi din piele. Trebuia să fie asigurată câte o pompă de apă pentru 300 de case. Starea acestor instrumente se verifica din trei în trei luni şi butoaiele se completau cu apă ori de câte ori era nevoie.
In caz de incendiu, vestitorul din punctul de observaţie, care la acea vreme era în turnul Bisericii Sf. Nicolae, anunţa izbucnirea focului prin tragerea clopotelor. La acest semnal, toţi cei care aveau misiuni în caz de incendiu, şi anume: paznicii oraşului, inspectorii de incendiu din sectoare şi un reprezentant din partea primăriei trebuiau să se prezinte la faţa locului şi să întreprindă măsurile cuvenite de coordonare a intervenţiei de localizare şi stingere a focului. Membrii breslelor erau obligaţi să participe la stingerea incendiului cu unelte specifice fiecărei meserii. Astfel, lăcătuşii şi fierarii participau la mânuirea sacalelor, tăbăcarii, cizmarii, pantofarii, şelarii şi curelarii se prezentau cu găleţi din piele, dogarii şi olarii cu căzi şi găleţi din lemn, dulgherii, rotarii şi tâmplarii veneau cu topoare, hornarii cu scări şi zidarii cu ciocane. În cadrul fiecărei bresle, meşterii erau de serviciu prin rotaţie, câte doua săptămâni, şi în caz de incendiu se deplasau, la semnalul dat, la locul incendiului şi luau măsurile necesare pentru anunţarea tuturor membrilor breslaşi. Totodată, ei raportau conducerii breslei situaţia prezenţei membrilor la stingerea incendiului, în vederea aplicării amenzilor prevăzute, acelora care au lipsit fără motive întemeiate.
A fost stabilit şi un sistem de premiere pentru cei care deţineau animale de tracţiune şi se prezentau la transportul sacalelor şi căzilor cu apă. Astfel, cel care a sosit primul la locul incendiului primea o recompensă de 10 florini, al doilea 6 florini, iar al treilea 4 florini.
În vederea susţinerii fondului constituit în scopuri “pompiereşti” s-a perceput, de la fiecare locuitor, o taxa anuala de 30 creiţari, care se achita în “Casa incendiaria”, administrate de primăria oraşului. Din documentele de arhivă sunt cunoscute o serie de alte încasări în scopul susţinerii acestui fond. Se achitau în această casierie importante taxe pentru obţinerea titlului de cetăţean al oraşului sau membru al vreuneia dintre bresle. Se vărsa, tot aici, o cota parte din valoarea imobilelor vândute şi din taxele pieţii, ori din diferite amenzi contravenţionale încasate.
Din veniturile realizate, conducerea oraşului se interesa pentru procurarea sau repararea instrumentelor pompierilor, se achita plata paznicilor, a premiilor sau multe alte cheltuieli care puteau fi acoperite din sumele încasate. Spre exemplu suma încasată, conform registrului de casă din anii 1797-1799, era de 236 florini renani şi 37 creiţari, dar a fost necesară luarea unui împrumut de 100 florini renani de la breasla cizmarilor pentru a se putea acoperi toate cheltuielile ivite în scopul prevenirii şi stingerii incendiilor. În jurnalul de încasări pe perioada 1 iunie 1848 până la 30 martie 1850, suma vărsată în “Casa incendiaria” era de 2.362 florini convenţionali.
În anul 1834 a apărut o broşură tipărită în cele trei limbi uzuale În Transilvania – română, maghiară şi germană intitulata “De comun folositoare şi uşor deprindere învăţături despre scutitoarele mijlociri în contra parei de foc”, scrisă de cavalerul Ioan Aldini din Milano, editată la Buda, în care, pentru prima dată, se popularizează şi se recomandă un echipament de protecţie pentru pompieri. Pe copertă mai este menţionat că broşura conţine “unele luări de seama pentru cei mai mari, spre stingerea focului, rânduieli şi pentru căpitanii pompierilor “. De menţionat că la Arhivele Statului din Oradea se găseşte un exemplar din aceasta publicaţie, fiind o mărturie a preocupărilor constante ale administraţiei oraşului pentru organizarea şi perfecţionarea activităţii de pompieri. Anexa nr.1
În această publicaţie, echipamentul recomandat este descris cu multe amănunte. Se confecţiona din fire de amianta (azbest), având proprietatea de a împiedica pătrunderea căldurii şi se compunea din cămaşă, pantalon, mănuşi şi masca. Pentru o mai bună protejare a capului, se aşeza peste mască şi un coif, care ajungea până la umăr. Mai era şi scutul, confecţionat din împletitură de fire de amiantă, care se ţinea în mână, în faţa flăcărilor. Greutatea echipamentului nu trebuia să depăşească 7 kg., ca să nu împiedice mişcarea pompierilor în timpul intervenţiei. Acest echipament se mai recomanda în toate locurile de muncă unde procesul tehnologic producea temperaturi ridicate.
Un puternic incendiu, izbucnit în vara anului 1836, care a durat 3 zile, a avut urmările cele mai dezastruoase pentru istoria oraşului Oradea. Au fost grav atinse clădirea primăriei, fabrica de mătase, fabrica de bere, hotelul “Vulturul Negru”, depozitul de sare, cărămidăria, câteva biserici, cetatea, precum şi un număr de 414 case cu clădirile anexe din Oradea – Oraşul Nou – Subcetate – Velenţa. Pagubele materiale ale locuitorilor au fost foarte mari, evaluate – numai la gospodăriile locuitorilor – la suma de 1.703.875 florini renani.
Începând cu acest moment se pune şi mai serios problema organizării luptei împotriva focului. Măsurile care au fost luate pe linia organizării activităţii pompierilor au fost menite să asigure o intervenţie mai promptă în caz de incendiu. Astfel, autoritatea orăşenească elaborează noi dispoziţii privind obligaţiile cetăţenilor şi se preocupă de procurarea de noi instrumente necesare stingerii focului şi reparării celor uzate. Dintr-un inventar întocmit în anul 1839 de către inspectorul de incendiu Pichler loan, rezulta ca “oraşul privilegiat Oradea” avea în dotare diferite instrumente “pompieristice”. Existau cinci pompe de apă, dintre care o pompă de apă mare, vopsită verde şi prevăzută cu un furtun lung de 10 stânjeni, încă două pompe de apă, vopsite în roşu şi galben, depozitate în gospodăria orăşenească şi o alta, de forma dreptunghiulara, una asemănătoare fiind arsa, cu ocazia incendiului din 1836, la sediul primăriei. Mai exista o pompa mica, uzată, la paznicul cărămidăriei. În dotarea celor patru sectoare ale oraşului existau, la fiecare inspector de incendiu, cate o pompa de apa, manuala, confecţionată din arama. Mai erau şi sase căruţe pentru transportat apa, 10 căngi din care 4 la paznicul oraşului, iar pe cele sase străzi cate una, data în păstrarea unor locuitori nominalizaţi. Mai erau 3 felinare în camera paznicilor de noapte, doua cazi, doua furtunuri uzate cu “straiţa de piele”. La paznicul din turnul de veghe, exista un felinar, un drapel şi un fluier pentru anunţarea şi semnalizarea incendiilor izbucnite.
Odată cu dezvoltarea urbanistică a oraşului, nevoia de apărare a avuţiei materiale şi spirituale a determinat găsirea de noi forme de organizare a luptei împotriva focului. Putem ilustra cu uşurinţa avântul deosebit al dezvoltării oraşului în cei 150 de ani care s-au scurs de la eliberarea oraşului Oradea de sub stăpânirea turcească (1692) până la mijlocul secolului al XlX-lea, dacă prezentă în cifre numărul caselor construite în acest secol şi jumătate. În anul 1716, în Oradea – Oraş Nou, au existat 164 de case, în 1803 numărul lor se ridica la 684, pentru ca în anul 1853 să fie de 720 de case. Din acest ultim an oraşul fiind deja unificat, avem cifre şi pentru celelalte sectoare citadine şi anume: la Olosig existau, în 1853 un număr de 981 de case, în Velenţa 200 de case, în zona Subcetate 295 de case, în Csillagvaros 80 de case şi în Kulvaros 192 de case care reprezintă, în total, 2.468 de case în care au locuit un număr de 19.800 de locuitori.
Tocmai această mare densitate demografică a oraşului ridică în mod serios problema găsirii modalităţilor celor mai eficiente şi pe linia pazei contra incendiilor.
În urma unui incendiu produs în primăvara anului 1850, comandantul Garnizoanei nr. 5 din Oradea, generalul Braunhof face o sesizare, în termeni categorici către autorităţile administrative, despre lipsurile constatate cu ocazia intervenţiei de stingere a focului, la care a luat parte şi armata şi măsurile care se impun a fi luate în vederea îmbunătăţirii activităţii pompierilor în oraşul Oradea. În acest document sunt arătate, în primul rând, neajunsurile constatate în timpul intervenţiei la acest incendiu, fapt pentru care acţiunea nu a putut fi promptă şi eficientă. Pompa de apă a fost atât de uzată încât nu a putut fi transportata la fata locului, butoaie pentru apă erau uscate şi din ele s-a scurs apa pana la locul incendiului, nu erau la îndemână nici celelalte instrumente – furtunuri, găleţi din piele, căngi şi scări. Hornarii au ajuns la faţa locului când focul era aproape stins, nici dulgherii nu s-au prezentat ca să intervină la dărâmarea clădirilor din jur, fapt pentru care nu a putut fi salvat depozitul de cereale. Pompele nu au fost folosite cu pricepere şi din aceasta cauză, s-a risipit multă apă. Nu a existat nici disciplină.
În concluzie, se arată ca insuficienta instrumentelor de stingere a focului, neglijenta în buna conservare a acestora şi nepriceperea la folosirea lor au fost cauzele anevoioasei intervenţii la acest incendiu. Se atenţionează consiliul local orăşenesc asupra necesitaţii asigurării pazei contra incendiilor, arătând ca, în condiţiile existente, nu ar fi de mirare ca un incendiu produs pe timp de noapte să ia astfel de proporţii încât tot oraşul să cada prada focului.
În continuare, se mai arata ca dotarea corespunzătoare, cu instrumente specifice pompierilor dintr-un “oraş atât de mare şi bogat” este greu de realizat, dar tocmai aceasta motivaţie trebuie să grăbească găsirea soluţiilor celor mai eficiente. În primul rând, trebuie să fie procurate mai multe instrumente şi unelte de stingere a focului, iar cei care participa la acţiuni să fie bine instruiţi şi la fiecare pompa de apa să fie numit un maistru. Pompele să fie tot timpul în bună stare de funcţionare, să fie verificate atât periodic cat şi după fiecare folosire, să fie disciplina în rândul acelora care participa la stingerea focului şi să fie respectate indicaţiile date de inspectorii de incendiu. În fiecare sector să fie numiţi astfel de inspectori care să aibă o buna pregătire profesionala şi simţul deosebit al datoriei. Ei trebuie să fie primii care se deplasează, imediat, la locul incendiului şi preiau coordonarea folosirii instrumentelor de stingere a focului.
Aceste persoane să poarte semne distinctive, spre exemplu o panglica alba la pălărie sau la braţ, ca toata lumea să-i recunoască şi să respecte ordinele date de ei. Aceştia, ajungând la fata locu-lui, trebuie să fie în măsura să îndepărteze publicul curios şi să organizeze urgent activitatea de stingere. Participanţii la stingerea focului trebuie să formeze doua rânduri paralele Între pompa de apa şi sursa de apa, astfel ca, pe un rând să fie date din mana În mana găleţile pline cu apa, iar pe celalalt rând să se întoarcă găleţile golite. Dulgherii şi hornarii trebuie să se prezinte imediat la fata locului, după ce au auzit semnalul dat din turnul de veghe sau după observarea echipei de intervenţie a armatei care poartă uniformă şi, de asemenea, se deplasează în direcţia incendiului după ce a receptat alarma data.
Paznicii din turnul de veghe au datoria, “sub pedeapsă”, să dea alarma prin tragerea clopotelor şi să aşeze în fereastra turnului un felinar roşu , în direcţia incendiului. Pe timp de noapte, locuitorii mai apropiaţi au datoria să se grăbească la locul incendiului, iar garnizoana mai apropiată să trimită corpul de intervenţie pentru transportarea pompelor de apa. Noaptea trebuie asigurată şi iluminarea străzilor din zona incendiata, în acest scop fiind aşezate, în ferestrele caselor, lămpaşe aprinse. Totodată, se atrage atenţia funcţionarilor primăriei care, în caz de incendiu, trebuie să aibă fixate sarcini precise şi să execute serviciul în schimburi. Aceşti funcţionari trebuie să poarte semne distinctive cum ar fi un cordon şi spada. Personalul de la poliţia orăşenească, în frunte cu căpitanul, era obligat să fie prezent şi el la stingerea incendiului. Paznicii oraşului şi ai comitatului trebuie să asigure paza bunurilor, pana în momentul în care armata soseşte la fata locului.
Generalul Braunhof a considerat de datoria domniei sale ca, de fiecare data, să se prezinte, personal, la faţa locului, la orice oră din zi şi din noapte, în momentul când este înştiinţat de funcţionarul de serviciu al primăriei , prin trimiterea unui paznic.
Se reamintesc obligaţiile hornarilor, care au sarcini deosebite la verificarea periodică a hornurilor şi curăţării acestora, iar neregulile constatate în timpul controalelor fie anunţate la autoritatea poliţienească. Se mai menţionează că ar fi de dorit ca la fiecare gospodărie să existe o scară lungă, două pompe manuale de apă, mai multe găleţi, căngi şi o cadă plină cu apă în podul casei, astfel ca, în caz de incendiu, să se poată acţiona imediat ce izbucneşte în gospodăria respectivă sau în cea învecinată. Prezentate aceste recomandări din partea unui militar de carieră, generalul Braunhof, se insistă ca ele să nu fie privite cu indiferenţă de autorităţile urbei ci să fie analizate şi traduse în viaţă. Ba mai mult, va face demersuri să studieze, personal, instituţia pompierilor din oraşele Viena si Mailand, iar experienţa dobândita în urma acestor vizite sa fie pusa în practica, în condiţiile mai modeste ale oraşului de pe Crişul Repede. Anexa nr.2
Imediat după aceasta sesizare, căpitanul politiei oraşului raporta primăriei, la data de 29.04.1850, efectuarea inventarierii instrumentelor de stingere a incendiilor din dotarea administraţiei orăşeneşti. Din inventarul prezentat rezulta repartizarea acestora în cele patru sectoare ale oraşului, după cum urmează:
Pompe Butoaie Găleţi Căngi de apa pentru apa din piele
Oradea – Oras Nou 3 5 12 1
Oradea – Olosig 2 3 14 –
Oradea – Subcetate – 1 – 2
Oradea – Velenta – 1 – 1
TOTAL: 5 10 26 4
Pe lângă aceste obiecte de inventar mai existau în dotare si trei scări. Anexa nr.3_
În anul 1852, administraţia oraşului alocase suma de 800 forinţi pentru procurarea de noi pompe de apa si alte instrumente de stingere a focului.
Tot ca efect al propunerilor făcute de către comandantul Garnizoanei nr. 5, se vor instituţionaliza responsabilităţile funcţionarilor primăriei, pe linia activităţii de pompieri. La luarea unor masuri concrete pe aceasta linie, a contribuit, însa, un incendiu produs în noaptea de 21 iulie 1852, când s-a constatat, cu regret, ca mulţi dintre funcţionarii orăşeneşti nici măcar nu s-au prezentat la fata catastrofei, iar alţii au fost numai simpli spectatori. În aceasta situaţie, în ziua următoare, primarul oraşului elaborează circulara cu nr. 154 pres., din 22 iulie 1852, adresata tuturor funcţionarilor, prin care li se pune în vedere obligaţia de a se situa între primii care acţionează în timpul incendiilor sau inundaţiilor. Ei vor avea responsabilităţi concrete în privinţa organizării stingerii urgente a incendiilor, astfel ca instrumentele specifice să ajungă cât mai repede la locul catastrofei. Anexa nr. 4
În timpul intervenţiei, funcţionarii vor purta semne distinctive, fiecare va pune o panglică roşie la butoniera hainei. Prin circulara nr. 155 pres. din 26 iulie 1852, sunt repartizaţi, nominal, cate 3 funcţionari la cele şase pompe de apă din dotarea gospodăriei orăşeneşti. Ei au datoria să se deplaseze de îndată la pompa de apă indicată şi să ia măsuri pentru anunţarea cetăţenilor care sunt repartizaţi la mânuirea pompelor respectiv masuri pentru transportarea apei sau alte activităţi care se impun. Datorita faptului că s-a constatat deseori indiferenţa cetăţenilor în cazurile de incendii, consiliul orăşenesc elaborează, în şedinţa din 30 ianuarie 1862, un Apel către toţi locuitorii oraşului şi cheamă “la întrajutorarea frăţească, ce trebuie să domine în inimile lor”. Totodată, se atrage atenţia asupra respectării deciziilor anterioare date în acest sens de către primărie, cu actul nr.329/1852 şi nr. 3380/1856, retipărite şi date publicităţii cu nr.8889 din 12 decembrie 1856. Prin aceste dispoziţii aduse din nou la cunoştinţa marelui public, s-a accentuat obligaţia fiecărui cetăţean de a se prezenta cu găleţi şi căngi la locul incendiului şi de a se supune îndrumărilor inspectorilor de incendiu care se recunosc după semnul distinctive care îl poartă fiecare. Locuitorii, care posedau atelaje de tracţiune trebuiau să se prezinte la cel mai apropiat punct de depozitare al instrumentelor de stingere a focului. Au fost stabilite premii substanţiale pentru cei care au contribuit, în mod exemplar, la stingerea şi localizarea incendiilor. Acel cetăţean care a observat primul un incendiu şi a anunţat imediat autorităţile, în timp de noapte, primea 3 forinţi, iar ziua 2 forinţi. Primul care transporta la locul incendiului pompa de apa primea, ziua, un premiu de 1 forint, iar noaptea 2 forinţi. Cei care transportau căruţa cu apă, pe lângă plata transportului, cel dintâi primea şi un premiu de 2 forinţi ziua şi 3 forinţi noaptea, al doilea un forint respectiv doi forinţi.
Dintre membrii breslaşi, care aveau obligaţii la mânuirea pompelor de apa, cel care ajungea primul la fata locului primea un premiu de 2 forinţi. In cazul aprinderii hornului, hornarul care cobora primul în horn primea 3 forinţi, iar al doilea 2 forinţi. în sfârşit, se atrage atenţia în mod deosebit tuturor proprietarilor de clădiri sa aibă în dotare o scara portabila, felinar, cada pentru apa si căngi.
Acest apel a fost tipărit în 200 de exemplare si afişat în locuri vizibile.
Din cele arătate mai sus rezulta ca sistemul de intervenţie al locuitorilor în caz de incendiu, organizat în forma mai sus prezentata, chiar daca a fost conjugat cu ajutorul acordat de către armata, care însă la acea data nu avea în dotare instrumente proprii de stingere a focului, nu mai corespundea necesitaţilor impuse de dezvoltarea vieţii social-economice a timpului si, astfel, nevoia de apărare a avuţiei materiale si spirituale a determinat găsirea unor noi forme de organizare a luptei împotriva focului.
Documentele vremii atesta ca oraşul Oradea se situa printre primele oraşe din Transilvania unde s-au luat masuri pentru organizarea unei asociaţii de pompieri voluntari si a corpului de pompieri plătiţi, înzestraţi fiecare cu tehnica proprie de intervenţie. După anul 1860 au fost făcuţi primii paşi în aceasta direcţie, fiind hotărâtoare, pe lângă dezvoltarea industrială deosebita a oraşului, si explozia demografica, mai exact, între anii 1863-1867, ridicarea numărului locuitorilor de la 25.000 la 28.000 de suflete.
Primăria oraşului, cu actul nr. 2670 din 26 iulie 1866, înaintează forurilor centrale un proiect de statut al Asociaţiei pompierilor voluntari, care, însa, a fost restituit pentru refacere. În aceasta situaţie, va exista o perioadă de tranziţie în care mai funcţionează vechiul sistem prin obligativitatea cetăţenilor si se conturează sistemul asociaţiei de pompieri voluntari.
În acest interval de timp a fost elaborat un regulament provizoriu, “având aplicabilitate până la constituirea definitivă a formaţiunii de pompieri voluntari”.
În acest regulament, au fost nominalizaţi locuitorii care au animale de tracţiune, ei fiind obligaţi să transporte pompele şi căzile de apa la locul incendiului. Astfel, la fiecare pompa şi căruţa au fost repartizaţi 3-4 locuitori. În dotarea oraşului, la acea dată au existat 8 pompe de apă şi 16 căruţe de transportat apă, depozitate în 8 locuri diferite ale oraşului. Aceste puncte pompiereşti au existat în următoarele locuri:
1. la Casa paznicului de la marginea oraşului;
2. În Oradea – Orasul Nou, la restaurantul “Vulturul Negru”;
3. În Oradea- Orasul Nou, la piaţa Sf. Ladislau;
4. În Oradea- Orasul Nou, la gospodăria orăşenească;
5. În Oradea- Olosig, la gospodăria orăşenească;
6. În Oradea- Olosig, la clădirea vechii primării;
7. În Oradea- Velenţa, la clădirea primăriei;
8. În Oradea- Subcetate, la clădirea primăriei;
A fost desemnat, din rândul personalului de la Oficiul de poliţie, şi cate un inspector la fiecare pompă de apă şi căruţa de transportat apa, având sarcina de a se îngriji de buna funcţionare şi transportare operativă a acestora la locul incendiului de către cei desemnaţi în acest scop. Comisarii breslelor, de asemenea, aveau sarcini de organizare şi supraveghere a activităţii membrilor breslaşi în caz de incendiu. Cei care nu se prezentau la locul incendiului cu instrumente specifice breslei respective, erau pasibili de o amendă de 5 forinţi. Au fost amendaţi cu 10-50 de forinţi şi cei care erau desemnaţi şi nu se prezentau la transportarea echipamentului de stingere a focului.
În acea perioada, se punea în mod serios problema înfiinţării corpului de pompieri voluntari, făcându-se primele demersuri în aceasta direcţie, deoarece sentimentul de umanitate şi de întrajutorare a găsit răsunet în toate straturile sociale ale populaţiei. Aprobarea definitivă a statutului de funcţionare al “Asociaţiei pompierilor voluntari din Oradea” a fost emisa la 1 noiembrie 1872, dată la care numărul membrilor înscrişi era de 165 de bărbaţi. (Anexa nr. 5)
Scopul acestei asociaţii a fost intervenţia promptă la stingerea incendiilor şi salvarea vieţilor omeneşti şi a bunurilor, fără nici o recompensa. Membru al asociaţiei putea să devină orice cetăţean care se bucura de stimă şi avea comportament ireproşabil. Asociaţia era formată din membri fondatori, membri patroni şi membri activi. Membru fondator putea să fie orice cetăţean care achita o taxă de înscriere de cel puţin 100 de forinţi. Membri patroni puteau să fie cei care contribuiau trei ani consecutiv la veniturile asociaţiei cu cel puţin 3 forinţi anual.
Membri activi erau bărbaţii care împliniseră vârsta de 18 ani. Ei erau grupaţi după sarcini: căţărători, pompagii şi păzitori de bunuri. Aceştia din urma aveau obligaţia să participe la instructajele ţinute, să efectueze servicii de paza de noapte, iar în caz de incendiu să se deplaseze de urgenta la fata locului şi să execute sarcinile primite.
Conducerea se realiza prin adunarea generală, comitetul de conducere şi comandamentul asociaţiei.
Primirea membrilor în asociaţie a fost hotărâtă de comitetul de conducere, având la dispoziţie 14 zile, termen în care se depuneau, în scris, obiecţiile împotriva celor propuşi.
Adunarea generală se convoca o data pe an, în cursul lunii martie, având în competenta următoarele: să aleagă funcţionarii asociaţiei şi comisia de cenzori formată din 3 membri, să aprobe bilanţul anual, să stabilească bugetul pentru anul următor, să modifice prevederile statutului, să aprobe primirea şi excluderea membrilor, să verifice activitatea comitetului de conducere şi a comandamentului. Tot adunarea hotăra şi dizolvarea asociaţiei.
Comitetul de conducere se alegea pe termen de 3 ani şi se compunea din comandant, care era şi preşedintele asociaţiei, un secretar, casier, magazioner, arhitect-constructor, un medic şi un avocat. Comitetul avea dreptul să reprezinte asociaţia, să încheie contracte şi să poarte corespondente sub semnătura comandantului, secretarului şi a unui membru ales. Totodată, hotăra în ceea ce priveşte primirea sau excluderea membrilor asociaţiei şi angajarea funcţionarilor plătiţi, acestora din urmă stabilindu-li-se salariul cuvenit. Administrarea averii asociaţiei se realiza tot prin comitetul de conducere, care se îngrijea totodată şi de construirea sau luarea în arendă a clădirilor necesare desfăşurării activităţii. La sfârşitul fiecărui an, comitetul avea obligaţia să prezinte, în fata adunării generale, un raport despre activitatea desfăşurată şi să întocmească proiectul de buget.
Comandamentul asociaţiei era format din: comandant sef, doi locţiitori, un funcţionar, trei şefi de grupă şi un magazioner. Membrii comandamentului, în afara funcţionarului erau aleşi dintre membrii activi ai asociaţiei, pe timp de trei ani. Comandantul întocmea regulamentul de ordine interioară, elabora ordinele de zi, luând totodată măsuri de îndeplinire a acestora. Repartiza membrii activi pe grupe, dispunea avansarea lor, acorda decoraţii şi premii celor cu merite deosebite în activitate. Comandantul şef conducea aplicaţiile, iar în caz de incendiu organiza şi supraveghea acţiunea de intervenţie la localizarea şi stingerea focului, salvarea vieţilor omeneşti, precum şi a bunurilor materiale.
Averea asociaţiei se compunea din fondurile încasate din ale căror dobânzi, 5% se menţineau pentru mărirea capitalului, iar 5% se foloseau pentru fondul de ajutorare constituit pentru membrii asociaţiei şi familiile acestora în caz de accidente. Taxele plătite de membrii susţinători sau donaţiile ori sumele încasate cu ocazia organizării unor serbări au constituit, de asemenea, averea asociaţiei. Şi din aceste sume, 10% se vărsau în fondul de ajutorare.
În statutul organizaţiei, la articolul 31 se menţionează că, în baza hotărârii adunării generale a oraşului nr.231/2267 din 1872, ordinea publica în timpul incendiilor este asigurată de organele poliţieneşti, iar localizarea şi stingerea focului era de competenta pompierilor.
Primul sigiliu al asociaţiei a fost descris în statut (art.2) şi era de forma rotunda, înscrisă în exergă denumirea asociaţiei cu litere mari de tipar, având în mijlocul câmpului reprezentarea grafica a semnului focului, adică un cocoş. (Anexa nr. 6)
După câţiva ani s-a confecţionat şi un alt sigiliu, având o alta imagine în câmpul de sigilare, acum fiind redate uneltele specifice pompierilor, doua scări încrucişate, însoţite fiecare de cate un topor şi la mijloc de un coif, iar dedesubt era înscris anul 1866, care, de fapt, confirma ca la acea data asociaţia funcţiona, chiar daca statutul ei a fost aprobat de forurile superioare câţiva ani mai târziu (1872). Sigiliul cu aceasta inscripţie este aplicat pe un document al asociaţiei emis în anul 1894.
Trebuie să arătam ca în anul 1897, în câmpul de sigilare a apărut, pe lângă semnele mai sus descrise, anul 1872, anul recunoaşterii oficiale a funcţionării asociaţiei, de către Ministerul de Interne. (Anexa nr. 7)
Concomitent cu organizarea pompierilor voluntari, în anul 1872 s-a format şi corpul pompierilor plătiţi din oraşul Oradea, iniţial cu un efectiv de 13 pompieri profesionişti.
În caz de incendiu sau alte catastrofe, aceste doua formaţiuni de pompieri acţionau în colaborare si, ori de cate ori era necesar, primeau sprijin din partea echipelor de intervenţie ale armatei staţionate în oraş, fiind astfel continuata buna colaborare cu armata.
În prima perioada, comandantul pompierilor voluntari coordona munca celor doua formaţii de pompieri. Aveau şi sediu comun înca de la înfiintare, într-o cladire situata în gospodăria orăşeneasca (varos major) din Oradea – Oras Nou, de pe malul Pârâului Peţa, de-a lungul străzii Kert în partea dreapta (actualmente str. Avram lancu, locul în care este amplasata astăzi clădirea noua, impozanta, a Inspectoratului pentru Situaţii de Urgenţă “Crisana” a judeţului Bihor). Aceasta informaţie o avem dintr-un document din anul 1874 prin care, Moara sistematica “Ladislau” S.A. solicita să fie conectata la sistemul de alarmare telegrafica, având centrul la sediul comandamentului. În acelaşi an a mai solicitat să fie conectata în sistemul de alarmare şi Fabrica de Spirt a lui Brul Lipot, iar în anul 1876 a fost conectata şi Fabrica de Spirt şi Ulei Lederer şi Schlesinger.
În vederea realizării unei intervenţii cât mai prompte, în numai câţiva ani de existenta, asociaţia s-a îngrijit să pună în funcţiune un sistem de alarma extins, deoarece nu se mai putea vedea la distante mari din turnul de observaţie, care la acea data se afla în turnul Bisericii Reformate, fiind construite pe parcurs clădiri numeroase şi înalte. În anul 1886 se punea deja în funcţiune staţia de alarmare nr.16 la capătul străzii Teleki (actualmente Calea Aradului) şi nr. 17 la Abator. Aceasta reţea care pornea de la sediul comandamentului şi atingea turnul de observare, sediul poliţienesc şi importantele clădiri publice şi obiective economice, ajungând chiar şi pană la primăria din Velenţa, avea – în anul 1893 – o lungime de 5 km.
Odată cu dezvoltarea reţelei telefonice, au fost instalate telefoane în majoritatea acestor clădiri, iar staţiile telegrafice existente au fost folosite la lărgirea reţelei de alarmare în zonele unde nu erau încă introduse telefoane. În acest context, se solicita, în anul 1893, transferarea staţiei telegrafice nr.17 de la Abator în noua clădire a Cazărmii de Cavalerie. Acest sistem modern de comunicaţie nu a întrunit însa adeziunea întregii opinii publice orădene, în concepţia căreia orice incendiu trebuia adus la cunoştinţa întregului oraş, astfel încât toţi locuitorii să contribuie, după capacitatea lor la stingerea incendiului. La insistentele repetate ale locuitorilor, comandantul Mezei Mihai a hotărât să fie restabilite şi vechile semnale de alarmă, date printr-un număr de bătăi de clopot, în funcţie de zona oraşului unde izbucnea focul, şi în plus, să fie arborat un drapel roşu în turn, sau pe timp de noapte, aşezat un felinar în direcţia incendiului.
Ca urmare a extinderii şi modernizării urbanistice a oraşului, fiind construite tot mai multe stabilimente industriale şi clădiri publice şi particulare, care arau tot mai apropiate unele de altele, izbucnirea unor incendii reprezenta un pericol iminent pentru întreaga comunitate. An de an, pompierii trebuiau sa se confrunte cu numeroase incendii, care izbucneau în diferite zone ale oraşului. Numai în anul înfiinţării pompierilor voluntari, membrii săi au intervenit la 16 incendii, iar în anul următor, la 38 de incendii.
În fata multiplelor sarcini se impunea, în mod imperios, perfecţionarea sistemului de organizare a activităţii pompierilor, atât din punct de vedere al înzestrării şi dotării corespunzătoare noilor cerinţe, cat şi al ridicării numărului efectivului de care dispuneau cele doua formaţiuni.
În acest context, comandantul pompierilor adresează consiliului orăşenesc la 4 mai 1887, un memoriu în care insistă pentru construirea unui local nou, în vederea modernizării condiţiilor de lucru şi de viata ale pompierilor, clădirea veche fiind neîncăpătoare şi igrasioasa, periclitând chiar şi sănătatea acestor luptători contra focului. În acest sens, se arata ca încăperea în care, permanent, sunt de garda 5 pompieri voluntari, este mica şi neîncăpătoare, aici neputându-se ţine activităţi profesionale cum ar fi şedinţele sau instruirile atât de necesare pregătirii lor. Din cauza spaţiului mic nu se poate mări numărul pompierilor voluntari, care la acea data era de numai 81 de persoane. Camera destinata pompierilor plătiţi ai oraşului este, de asemenea, necorespunzătoare, igrasioasa şi mica, paturile pentru cei 13 pompieri încazarmaţi sunt înghesuite şi tot în acest spaţiu mic, mai este instalata şi centrala sistemului de alarmare (dispeceratul). Cu alte cuvinte, condiţiile de lucru şi de viata au fost inumane pentru acei oameni care trebuiau să fie în permanenţă capabili să acţioneze cu profesionalism. Se mai arată ca din acel venit pe care l-a adus asociaţia casieriei oraşului în anul precedent şi care se ridica la suma de 32.000 florini conform bilanţului, s-ar putea aloca o suma considerabilă pentru crearea unor condiţii mai bune desfăşurării activităţii pompierilor, acelor oameni care cu abnegaţie s-au dedicat şi pana în prezent nobilei profesii pe care si-au ales-o.
În urma acestei insistente, lucrările de reconstruire şi de lărgire a perimetrului cazărmii pompierilor au fost începute în anul 1888. În timpul lucrărilor a fost ridicat un turn de incendiu în curtea cazărmii şi o locuinţa separata pentru administratorul orăşenesc, care locuia în clădirea principală. Astfel, în această clădire a fost eliberată o suprafaţă care a servit la lărgirea încăperilor destinate atât pompierilor plătiţi cât şi a celor voluntari, şi în plus a fost adăugat un corp nou, pentru o sală de conferinţă. Clădirea principală a ajuns să se întindă de-a lungul străzii Kert pe o lungime de 56,61 m.
Lucrările au fost execut Knapp Francisc, pentru suma de 16.000 florini, achitată în trei rate de către primăria oraşului. Inaugurarea noului sediu a avut loc , în cadrul unor festivităţi în după-amiaza zilei de de 03.08.1889, la care au fost invitaţi,printre alţii 24 de membri ai Asociaţiei pompierilor voluntari.
În urma unui incendiu, care avut loc în strada Uri (actualmente str. Roman Ciorogariu) în după amiaza zilei de 17 august 1894 şi a cuprins mai multe clădiri din zonă, comandantul Mezei Mihai înaintează din nou un memoriu consiliului orăşenesc, arătând adevăratele cauze pentru care intervenţia lor nu a putut fi eficientă. Anexa nr. 11
Criticile care au apărut în presă la adresa pompierilor au scos în evidenta ca ei au intervenit cu întârziere, dar intervenţia lor nu a putut fi eficientă în faţa unui incendiu de astfel de proporţii, efectivul de care dispun nu mai poate să facă fata sarcinilor crescânde, iar instrumentele şi atelajele din dotare fiind necorespunzătoare. Printre altele, se arată că pompierii plătiţi sunt aceia care, de fapt, acţionează prima dată în caz de alarmare, “dar efectivul lor, în cei 22 de ani de când au fost înfiinţaţi, a rămas acelaşi, de 13 pompieri”.
În acest interval de timp a luat un avânt deosebit construirea unor noi edificii şi obiective economice, pretenţiile fata de activitatea pompierilor crescând, de asemenea.
Motivând nereuşita intervenţiei pompierilor, se arata, printre altele, ca dintre cei 13, în conformitate cu Regulamentul de funcţionare, sunt permanent de paza în cazarma numai 9 persoane, un pompier deserveşte paza Teatrului, iar trei persoane sunt libere, cu schimbul. Cei care sunt de paza au punctul lor de observaţie în cazarma dar, paralel, pot fi alarmaţi atât din turnul de observare al oraşului, cat şi din cele 18 puncte de alarmare telegrafica sau prin linia telefonica existenta deja în oraş. În momentul în care au luat cunoştinţa de un incendiu prin oricare dintre aceste căi, pompierii se pregătesc de urgenta şi cu cele doua trăsuri de intervenţie de care dispun, se prezintă imediat la faţa locului. Mezei Mihai, în calitatea sa de comandant, arăta ca aceşti pompieri nu pot fi acuzaţi ca nu au acţionat cu promptitudine, deoarece toţi sunt conştienţi de importanta serviciului lor şi totdeauna cu cea mai mare seriozitate, se achita de obligaţiile lor profesionale. Acest lucru a fost confirmat şi cu ocazia acestui incendiu când, din momentul în care au primit telefonul de la redacţia ziarului “Nagyvarad”, în timp de 6 minute au fost prezenţi la locul incendiului patru pompieri echipaţi cu două pompe şi trăsura servanta. Din nefericire, cu doua ore mai devreme, o echipa formata din patru pompieri a fost trimisa la un alt incendiu, la Abator, dar şi aceştia au venit echipaţi, imediat ce au auzit bătăile clopotelor.
Nici membrii activi ai pompierilor voluntari, al căror număr este de 65 de persoane, nu pot fi acuzaţi ca nu s-au grăbit să se prezinte la acest incendiu. Cu toate ca era vara şi 24 dintre aceştia erau constructori – majoritatea angajaţi la lucrări în provincie – totuşi au fost prezenţi la stingerea incendiului un număr de 42 de pompieri voluntari. În timp de 10 – 15 minute, pe lângă cele 4 pompe, o cada cu apa şi trăsura servanta a pompierilor, au fost aduse la fata locului încă 3 pompe ale unor asociaţii şi una de la Moara “Hunyadi” , astfel acţiunea putând fi continuă, asigurând apa necesară din fântânile apropiate.
În urma intervenţiei personale a lui Mezei Mihai, au mai fost trimise pompele de la Penitenciar şi de la Cazarma din Cetate, dar pentru transportarea lor pompierii nu aveau suficiente trăsuri, ei fiind nevoiţi să solicite efectuarea transportului cu tracţiune hipo, plătită. Luând în considerare cele arătate, se insistă pentru mărire efectivului, în special al pompierilor plătiţi, deoarece într-un oraş mare ca Oradea este absolut necesară o formaţie puternică de pompieri organizată de autorităţile administrative, care să aibă în dotare tehnică de intervenţie corespunzătoare şi eficientă. Trebuie înlocuită paza din turnul de veghe al oraşului cu pompieri profesionişti în locul clopotarului bisericii; de asemenea în vederea asigurării unei intervenţii cât mai rapide, trebuie să fie înfiinţate grupe de pompieri în diferite zone ale oraşului datorită mărimii acestuia: una ar fi în zona Velenţa iar alta în Râtul Comandantului. Ar fi de dorit ca pompierii plătiţi să aibă comandament diferit de cel al pompierilor voluntari. Totodată, trebuie să fie elaborate un regulament pentru paza contra incendiilor şi altul privind sistematizarea oraşului.
Aceasta atenţionare nu a rămas fără răsunet şi în urma unor propuneri concrete, adunarea generală a oraşului a hotărât, în 1897, mărirea numărului pompierilor profesionişti de la 13 la 25 şi organizarea acestora prin menţinerea formaţiei de pompieri de la sediul central, instituirea pazei în turnul de observaţie cu doi pompieri profesionişti şi înfiinţarea a două grupe de pompieri cu cate 5 angajaţi, una în Velenţa şi alta în Olosig.
Pe baza propunerilor făcute de comandantul pompierilor cu adresa nr.93/1897, a fost emisă decizia nr.pres. 3337/1897 a primarului Dr.Bulyovsky Iosif în vederea constituirii celor doua formaţiuni noi de pompieri din turnul de observaţie şi din Velenta. Prin această decizie au fost înaintaţi în grad pompierii Mate Ştefan, Bordaş Imre şi Porcar Teodor şi au mai fost angajaţi încă 7 noi pompieri de gradul II. Aceştia au fost: Patolcs Mihai, Piatrik losif, Fodor Alexandru, Nagy Carol, Kutasi Ludovic, Kiss Gyula şi Nagy losif. Anexa nr. 7
Astfel, la 1 ianuarie 1898 si-au început activitatea pompierii numiţi la turnul de observaţie şi cei din Velenta (probabil în clădirea fostei primarii) după ce, în prealabil, au participat la o instruire profesionala. Au fost procurate uniforme şi echipamente pentru cei angajaţi şi au fost dotate corespunzător camerele lor de garda.
Pichetul de pompieri din Olosig a fost înfiinţat ceva mai târziu, după ce în anul 1898 s-a reuşit construirea unei clădiri proprii, care urma să fie dotata corespunzător cu echipamentul necesar. În aceasta privinţa, comandantul pompierilor voluntari a făcut câteva propuneri în anul 1899. “Aici, ar fi bine să fie păstrata pompa manuala de apa de |tip “Walzer”, care nu demult a fost reparata, şi să se mai procure pentru dotarea acestei formaţiuni o trăsura de pompa pe care să fie loc pentru 6 servanţi şi pentru uneltele specifice intervenţiei, cum ar fi topoare, lopeţi şi scări.
Trebuie să amintim ca, între timp, alături de pompierii plătiţi ai oraşului, care din punct de vedere administrativ erau subordonaţi oficiului poliţienesc, dar profesional erau sub comanda comandantului pompierilor voluntari, s-au mai format grupuri de pompieri privaţi, la marile stabilimente industriale, pe domeniile nobiliare, la mori, la depozitele de lemne şi la alte edificii importante. Membrii acestora au fost recrutaţi din rândul angajaţilor unitarilor respective şi au fost dotaţi cu tehnica de stingere a incendiilor. În regulamentul de paza contra incendiilor, elaborat de comisia municipală a oraşului Oradea în anul 1893, au fost arătate toate acele categorii de obiective care sunt vulnerabile şi au obligaţia să constituie formaţiuni proprii de pompieri (art. 7). De la aceasta data, nu mai era lăsata la aprecierea proprietarilor de astfel de obiective, constituirea pichetelor de incendii, ei fiind obligaţi prin legislare la respectarea prevederilor privind prevenirea şi stingerea incendiilor.
Acest regulament, prin conţinutul său, reflecta stadiul la care se afla la aceea dată organizarea sistemului de intervenţie în caz de incendiu,măsurile privind munca de prevenire şi dreptul de control al pompierilor, precum şi obligaţiile cetăţenilor pe linia pazei contra incendiilor. Sarcina coordonării muncii de intervenţie aparţinea, pe mai departe, comandantului Asociaţiei Pompierilor Voluntari, căruia îi erau subordonate toate formaţiunile de pompieri existente în oraş.
Necesitatea coordonării profesionale a tuturor formaţiunilor de pompieri a adus după sine la afilierea lor la Uniunea pentru ţară a pompierilor, care în anul 1886 a fost recunoscută ca organism specializat al Ministerului de Interne. Acest organism a putut să realizeze canalizarea eforturilor tuturor unităţilor de pompieri în vederea dezvoltării şi perfecţionării muncii de prevenire şi combatere a incendiilor, precum şi a cultivării sentimentului de întrajutorare.
S-au făcut eforturi pentru crearea unei literaturi de specialitate. În anul 1889 a apărut primul număr din revista “Foaia Pompierilor” (Tuzrendeszeti Lapok). În coloanele acestei reviste au apărut lucrări care au popularizat invenţii şi procedee tehnice folosite pe plan internaţional în domeniu, fiind urmărită în acest scop cu mare interes, literatura de specialitate străină.
Organizarea sistematica a pregătirii profesionale a tuturor categoriilor de pompieri a început în anul 1890, prin înfiinţarea cursurilor de instruire anuală a pompierilor.
Pe baza ordinului nr. 40423 din 14 iunie 1893 al Ministerului de Interne, a fost ţinut al IV-lea curs de instruire, în perioada 19 iulie – 12 august 1893, conform unui program de învăţământ, urmat de examenul de calificare.
Prin organizarea acestor cursuri s-a urmărit instruirea teoretica şi practica a participanţilor în vederea formarii unor cadre bine pregătite care, la rândul lor, după terminarea cursurilor, aveau cunoştinţe corespunzătoare pentru a fi în măsura să conducă sau să instruiască membrii formaţiunilor din care făceau parte.
La aceste cursuri puteau fi trimişi cursanţi de la orice formaţiune de pompieri. Frecventarea cursurilor a fost gratuita şi s-au pus la dispoziţia cursanţilor, pe perioada de instruire, uniforme, echipamente şi instrumente necesare desfăşurării activităţilor practice de pregătire. S-a acordat şi cazare gratuita pentru un număr de 25 de participanţi.
Cursurile s-au desfăşurat pe baza unor planuri tematice. Pregătirea teoretică avea la bază lecţii privind cunoaşterea legislaţiei pompieristice, în acest sens fiind abordate capitole din statutele de funcţionare ale pompierilor voluntari, din regulamentele de paza contra incendiilor, precum şi din instrucţiunile de serviciu ale pompierilor plătiţi. Totodată, au fost predate lecţii privind prevenirea incendiilor, În acest context fiind popularizate dispoziţiile referitoare la securitatea construcţiilor. Au fost prezentate teme de cunoaştere, folosire, întreţinere şi reparare a utilajelor şi accesoriilor de stingere a focului. Pentru însuşirea tehnicii de lupta s-au făcut pregătiri practice, începând cu primele măsuri care se iau în momentul izbucnirii incendiului şi pana la stingerea totala a focului şi acordarea ajutorului celor sinistraţi. În acest scop, în cadrul exerciţiilor practice, au fost organizate demonstraţii de folosire a mijloacelor tehnice de stingere a focului.
Demonstraţii au fost organizate şi cu ocazia congreselor Uniunii pe ţară a pompierilor, în cadrul unor aplicaţii de cooperare şi concursuri între formaţii, urmărindu-se îndemânarea, viteza de acţiune şi priceperea participanţilor.
Aceasta forma de verificare a cunoştinţelor profesionale era programata la toate congresele, care se ţineau din 3 în 3 ani, convocate de regula în oraşele mari, fiind acordate premii şi distincţii formaţiunilor evidenţiate. Concursurile şi aplicaţiile fiind organizate la un înalt nivel profesional, au contribuit în mare măsura la perfecţionarea pregătirii profesionale a pompierilor.
In cadrul acestor manifestări au fost prezentate cele mai noi realizări obţinute în tehnica pompieristică. Spre exemplu, în anul 1899, la Congresul ţinut la Braşov, s-a făcut o demonstraţie cu noul tip de stingător de incendiu numit “Eberhard”, recomandat pentru unităţile economice, teatre şi alte instituţii.
În oraşul Oradea s-a făcut o reclamă deosebită în anul 1905 pentru stingătorul de incendii “Minimax” fiind recomandat pentru dotarea fabricilor şi a clădirilor publice, având calităţi deosebite. Este uşor de manevrat cu o singura mana, funcţionează cu bioxid de carbon, se poate procura în mai multe mărimi, cu greutatea de la 8 la 14 kg. încărcat. In anul următor, primăria a dat comandă şi au fost achiziţionate astfel de stingătoare pentru dotarea teatrului, recent construit, a arhivei primăriei şi a societăţii de reţele electrice. Un exemplu de astfel de reclamă este şi cel al firmei Geitter – Rausch din anul 1903 (Anexa nr. 8)
Insistând asupra necesitaţii instruirii unui număr cât mai mare de oameni care să acţioneze rapid şi cu un înalt grad de profesionalism în caz de incendiu, autorităţile administrative ale comitatului au făcut propuneri, în anul 1904, pentru introducerea în armată a instruirii contingentelor de ostaşi în domeniul pompieresc,astfel ca, întorcându-se în viata civilă, ei să activeze cu pricepere în diferite formaţiuni de pompieri. În acest sens, consiliul orăşenesc din Oradea si-a manifestat adeziunea, iar la şedinţa ţinuta la 6 decembrie 1904 a făcut propunerea pentru înaintarea unui memoriu Ministerului Apărării Naţionale.
Dezvoltarea impetuoasa a oraşului a ridicat multe probleme şi unitarilor de pompieri. La sfârşitul secolului XIX şi începutul secolului XX, perioada de maximă înflorire urbanistica a oraşului, a devenit de mare actualitate construirea Uzinei de apă şi a reţelei de apă potabilă.
Această realizare a însemnat, în primul rând îmbunătăţirea sănătăţii publice, prin asigurarea filtrării apei şi repartizarea ei prin conductele construite care au împânzit întregul teritoriu al oraşului. In al doilea rând, aceasta lucrare a adus un aport substanţial la îmbunătăţirea activităţii pompierilor. Experienţa trista din timpul unor incendii, când fântânile existente nu mai puteau asigura necesarul de apa pentru stingerea focu-lui, sau aducerea apei de la mari distante, întârzia mult intervenţia prompta a pompierilor, a adus în prim plan construirea apeducte şi instalarea gurilor de apa şi a fântânilor publice, în scopul folosirii reţelei de apa în caz de incendiu. În aceste condiţii, conducerea oraşului a hotărât, în anul 1883, ţinându-se cont de cele doua deziderate ale urbei, construirea reţelei de apa, în acest scop fiind constituită, în 1888, o comisie pentru apeducte, care a fost însărcinata cu realizarea acestui mare program. După un studiu prealabil de 4 ani, a fost aprobat proiectul întocmit de Buch David, inginerul sef al oraşului, în adunarea generala a Oradiei, ţinuta la 15 decembrie 1892, cu 67 voturi pentru şi 10 împotriva.
După studii îndelungate s-au convins ca, prin filtrarea apei Crişului Repede, se va putea obţine apa potabila de buna calitate. Terenul pentru construirea stafiei de pompare, situat pe malul drept al râului, la poalele Dealului Viilor, a fost cedat de arhitectul Rimanoczy Coloman, pentru suma de 30.000 coroane. Aceasta suma, însa, la cererea expresa a marelui arhitect al oraşului, a fost alocata pentru constituirea unui fond filantropic, deci, de fapt, acest teren a fost donat oraşului.
Efectuarea lucrării a fost încredinţata firmei “Walser Ferenc” din Budapesta, în anul1894. Lucrările au fost începute la 18 aprilie 1894 şi au fost terminate la 9 noiembrie a aceluiaşi an. La 1 ianuarie 1895, Uzina de apa a intrat în funcţiune. Pentru întreaga lucrare a fost alocata suma de 1.028.000 coroane, dar, de fapt, s-a reuşit ca, faţă de devizul întocmit, cheltuielile să fie reduse cu 37.302 coroane. Se cuvine a fi amintit gestul nobil al Preasfinţitului Episcop Ortodox Pavel Mihail, care a donat în acest scop suma de 10.000 forinţi. Ca urmare a acestei investiţii de mare anvergură realizata la finele secolului al XlX-lea în oraşul Oradea s-au pus bazele modernizării activităţii pompierilor al acelor vremuri. Prin construirea reţelei de apă a fost împânzit tot oraşul cu guri de apa suficiente şi vane de secţionare. Alături de acestea, au fost construite şi fântâni publice asigurându-se astfel un debit de apa satisfăcător.
Asigurarea unei asistenţe medicale corespunzătoare în caz de accidente a dus în dezbatere, la un moment dat, organizarea unui serviciu de salvare asigurat de pompierii plătiţi ai oraşului.
Încă din anul 1894, comandantul şef al pompierilor arata, într-un raport, ca el va prezenta propunerile sale în legătura cu atribuţiunile pompierilor în munca de salvare în caz de accidente, dar numai atunci când se vor lua măsuri concrete în această direcţie. Această misiune a pompierilor, de a asigura serviciul de salvare, a fost aprobată definitiv în anul 1904. La Început, acest serviciu a fost asigurat de o garda permanenta, formata din 3 pompieri şi o trăsură de salvare, la sediul central al pompierilor. Anunţarea cazurilor de accidente se putea face la sediul trupelor de pompieri din oraş sau la posturile de poliţie care aveau paza permanenta şi prin oricare din staţiile de telefoane care existau aici, alarmându-se garda de serviciu.
In anul 1910, comandantul sef al pompierilor orăşeneşti, prezentând o analiza temeinica a lipsei de personal din cadrul pompierilor plătiţi ai oraşului, arăta că pentru munca de intervenţie în caz de incendiu cât şi pentru activitatea de salvare, numărul pompierilor este insuficient. La sediul central al pompierilor, serviciul permanent este asigurat de 10 pompieri, din care 3 servesc la salvare. Avându-se în vedere că numărul accidentelor în oraş este atât de mare, reflectat şi în “registrul evenimentelor”, pe cei 3 pompieri de la salvare nici nu se poate conta în caz de incendiu. In zilele de sâmbăta, duminica şi luni, cazurile de accidente depăşesc chiar cifra de 7 – 8 zilnic. Sunt foarte frecvente cazurile în care cei de la salvare nici nu ajung înapoi în cazarma, fiind anunţaţi telefonic, la spital, să se deplaseze la locul unui alt accident. S-ar putea îmbunătăţi aceasta stare daca s-ar mai angaja noi pompieri şi s-ar mai cumpăra alţi doi cai, pentru deservirea celei de-a doua trăsuri confecţionata pentru serviciul de salvare.
Tot in acest act se mai arata ca numărul pompierilor plătiţi ai oraşului nu s-a mai mărit din anul 1898, când au fost înfiinţate cele doua subunitatea din Velenta şi Olosig, precum şi paza din turnul de observaţie, data la care au fost angajaţi 28 de pompieri. Cu toate ca acest corp al pompierilor profesionişti s-a separat din punct de vedere organizatoric în anul 1909, având comandament separat de cel al pompierilor voluntari, fiind numit comandantul şef în persoana lui Graczer, ei putând fi deosebiţi şi prin uniforma lor aparte, numărul lor a rămas însa nemodificat. Anexa nr.9 Anexa nr.10
Comandantul sef al pompierilor orăşeneşti insista pentru mărirea efectivului la 40 de pompieri profesionişti. Aceasta doleanţa se motivează prin faptul ca, în condiţiile deosebit de complexe, în urma avântului economic şi social al oraşului, când numărul locuitorilor a atins 51.000 de suflete, în anul 1900, este imposibil ca efectivul existent să se achite în mod onorabil de sarcinile multiple. Anexa nr.12
Referindu-se la activitatea de cazarma a pompierilor care lupta pentru salvarea vieţilor omeneşti şi a bunurilor materiale, se mai arata în continuare ca, din acest efectiv – daca nu sunt evenimente sau cazuri deosebite (îmbolnăviri, concedii, instruiri) – fiecare poate să aibă o zi libera pe care să o petreacă în sânul familiei numai o data la cinci zile, dar se întâmpla frecvent ca, din cauza atâtor evenimente, pompierul să ajungă acasă numai o data la 10 zile.
Aceste nevoi stringente au determinat ca în Regulamentul de funcţionare al pompierilor profesionişti ai oraşului, elaborat în 1910, să se intervină, un an mai târziu, tocmai asupra prevederilor art. 6 şi 7 care se refereau la schema de funcţionare şi drepturile băneşti ale pompierilor.
Conform unui proiect prezentat primăriei în anul 1911, s-au prevăzut modificări la art.6 privind mărirea efectivului la 31 de persoane, dintre care un comandant, 3 şefi de grupă, 14 pompieri de a I-a clasă şi 13 pompieri e a II-a clasa.
In ceea ce priveşte drepturile lor băneşti, au fost propuse, după cum urmează:
Salariul lunar Chiria sau locuinţa
de serviciu
1 . Comandant:
a). gradaţia l-a 1.450 coroane 400 coroane
b). gradaţia a ll-a 1.400 coroane 400 coroane
c). gradaţia a lll-a 1.350 coroane 400 coroane
2. Sef de grupa:
a). gradaţia l-a 1.100 coroane 300 coroane
b). gradaţia a ll-a 1.050 coroane 300 coroane
c). gradaţia a lll-a 1.000 coroane 300 coroane
3.Pompieri de clasa l-a:
a). gradaţia l-a 950 coroane 250 coroane
b). gradaţia a ll-a 900 coroane 250 coroane
c). gradaţia a lll-a 850 coroane 250 coroane
4. Pompieri de clasa a ll-a:
a). gradaţia l-a 800 coroane 200 coroane
b). gradaţia a ll-a 750 coroane 200 coroane
c). gradatia a lll-a 700 coroane 200 coroane
Salariul pompierilor pe perioada de stagiatură era echivalent cu cel al pompierilor de clasa a II-a.
Pe lângă salariile de mai sus, li se cuveneau, anual 48 de coroane pentru o pereche de cizme, uniforma completă şi în caz de deplasare pe teren, suma de 3-4 coroane pe zi pentru cheltuieli de masă. Avansările în gradaţii se făceau după 5 ani de vechime în gradaţia inferioară .
Prin hotărârea adunării generale a oraşului din 4 noiembrie 1912, a fost aprobat Statutul de funcţiune al angajaţilor primăriei în care pompierii plătiţi erau încadraţi, cu personalul mai sus amintit, în cadrul Serviciului poliţienesc, dar aveau organizarea lor aparte.
Realizarea unor condiţii de munca şi de viata corespunzătoare pentru pompieri a fost un deziderat permanent, care a preocupat dintotdeauna administraţia oraşului Oradea. De acest ideal au fost pătrunşi şi cei care au visat şi au proiectat o cazarmă moderna, la începutul secolului XX, în locul acelei cazărmi care a găzduit pana atunci, în condiţii foarte modeste, pe aceşti păzitori ai oraşului, în caz de incendiu.
ANEXE:
Anexa nr.1 – De comun folositoare şi uşor deprindere învăţături despre scutitoarele mijlociri în contra parei de foc”, scrisă de cavalerul Ioan Aldini în anul 1834 (frame 1-10);
Anexa nr.2 – Sesizarea generalului Braunhof către autorităţile administrative, despre lipsurile constatate cu ocazia intervenţiei de stingere a focului, la care a luat parte şi armata şi măsurile care se impun a fi luate în vederea îmbunătăţirii activităţii pompierilor în oraşul Oradea (frame16-23)
Anexa nr.3 – Inventarul instrumentelor de stingere a incendiilor din dotarea administraţiei orăşeneşti la data de 29.04.1850 (frame 11-15)
Anexa nr.4 – Circulara nr. 154 eliberată de primarul Oradiei la 22 iulie 1852 (frame 24-33)
Anexa nr.5 – Statutul de funcţionare al Asociaţiei pompierilor voluntari din Oradea 01.11.1872 (frame 34-42)
Anexa nr.6 – Document emis de Asociaţiei pompierilor voluntari din Oradea în care apare primul sigiliu al acesteia (frame 43-49)
Anexa nr.7 – Pe baza propunerilor făcute de comandantul pompierilor cu adresa nr.93/1897, a fost emisă decizia nr.pres. 3337/1897 a primarului Dr.Bulyovsky Iosif în vederea constituirii celor doua formaţiuni noi de pompieri din turnul de observaţie şi din Velenta. Apare şi noul sigiliu al Asociaţiei pompierilor voluntari din Oradea (frame 50-61)
Anexa nr.8 – Reclama firmei Geitter – Rausch din anul 1903 (frame 62-65)
Anexa nr.9 – Inventar al bunurilor din administrarea Asociaţiei pompierilor voluntari din Oradea (frame 66-75)
Anexa nr.10 – Schiţa unui utilaj de transport aflat în dotarea pompierilor din Oradea în anul 1898 (frame 76-81)
Anexa nr.11 – Scrisoare adresată de Mezei Mihai în calitate de comandant al pompierilor primarului oraşului Oradea Dr.Bulyovsky Iosif (frame 82-85)
Anexa nr.12 – Documente interne privind cheltuirea fondurilor asociaţiei (frame 86-93)
